Un instrument cu coarde este alcătuit dintr-o cutie de rezonanță și un număr de coarde întinse deasupra sau în interiorul ei. Conform sistemului Sachs-Hornbostel, instrumentul cu coarde se mai numește (instrument) cordofon. Un grup de astfel de instrumente mai poate fi numit doar coarde (denumirea este folosită cel mai frecvent în legătură cu instrumentele de acest fel care intră în orchestra simfonică – vioara, viola, violoncelul și contrabasul).
Coarde ciupite:
Probabil sunt cele mai vechi instrumente cu coarde inventate în istorie. Sunt ciupite cu degetele ori cu ajutorul unui mic obiect elastic așezat între degete sau aflat în mecanica instrumentului (după caz), numit plectru sau, colocvial, pană. Pentru instrumentele ale căror coarde sunt întinse deasupra cutiei de rezonanță, gaura de rezonanță este largă, sub forma unei rozete (rotunde sau ovale, cel mai adesea) sau, mai rar, a efurilor.
Sunetul lor este percusiv (motiv pentru care în muzica de consum figurează adesea în secția ritmică a ansamblului), iar duratele produse nu pot fi prelungite după voia interpretului decât prin repetarea rapidă a înălțimii dorite (procedeul se numește tremolo). În cazul executării de acorduri ample sau complexe ca sonoritate, este preferată arpegierea lor (ciupirea pe rând a coardelor).
Coardele ciupite au fost folosite foarte mult în Renaștere și Baroc, fiind apoi înlocuite de coarde lovite sau frecate din cauza sonorității lor discrete, problematice pentru concertele date în săli de mari dimensiuni. Revenirea lor s-a produs în secolul XX, odată cu apariția mijloacelor electrice de amplificare a sunetului unui instrument; de asemenea, interesul sporit manifestat pentru muzica veche a avut un rol semnificativ în reafirmarea unor instrumente abandonate de secole.
Exemple de instrumente cu coarde:
A.ciupite cu degetele sau cu un plectru așezat între degete – chitară, lăută, banjo, mandolină, țiteră, harpă
B.ciupite de mecanisme acționate indirect prin claviatura instrumentului – virginal, spinetă, clavecin
Mecanismul pentru lovirea corzilor unei pianine. Capetele ciocanelor se află în partea de sus a imaginii. Ciocanul retras din rând este acţionat prin apăsarea clapei corespunzătoare; el va înainta şi lovi coardele din dreptul lui.
Coarde lovite
Procedeul de execuție este asemănător cu ciupirea. Pentru punerea în vibrație a corzilor, se folosesc ciocănele ale căror capete sunt îmbrăcate în pâslă – ele sunt fie mânuite de interpret (în număr de două, fiecărei mâini revenindu-i unul), fie acționate prin mecanica instrumentului. Cele mai cunoscute instrumente cu coarde lovite sunt pianul și țambalul. Pianul, „urmaș” al clavecinului, are avantajul unei dinamici mult mai bogate și a unui tușeu care permite apăsarea mai ușoară și rapidă a clapelor.
Coarde frecate
Principalele elemente ale instrumentelor cu coarde cu arcuș sunt cutia perforată de două f-uri, eclisele, fundul, inima viorii și gâtul pe care este fixat prăgușul; cele patru coarde sunt întinse de rotația cuielor de abanos. Cele mai cunoscute instrumente cu coarde si arcuș sunt cele din familia viorii.
Aceste instrumente folosesc de regulă un arcuș pentru punerea în vibrație a coardelor. Tehnica avansată de construcție și interpretare plasează inventarea coardelor frecate într-o epocă ulterioară apariției tipurilor deja prezentate. Frecarea este produsă cel mai frecvent prin intermediul unui arcuș controlat în mod direct de mâna instrumentistului; există, totuși, cazuri în care coardele sunt frecate de un mecanism (exemplul cel mai cunoscut este viela cu roată, sub ale cărei corzi se află o roată care le pune în vibrație prin acționarea unei manivele). În cazul unui instrument cu coarde frecate, corzile sunt întinse deasupra unei cutii de rezonanță cu rozetă sau efuri. Aceste instrumente sunt mai sonore decât coardele ciupite.
Imagine din tratatul de medicină Tacuinum Sanitatis al lui Ibn Butlan (sec. XI). Muzicantul cântă la o vielă cu arcuș, strămoș al viorii.
Cele mai cunoscute instrumente cu coarde frecate folosesc arcușul și fac parte din familia viorii (vioară, violă, violoncel, contrabas), fiind singurele coarde frecate ce intră în componența unei orchestre simfonice. Deși multe partituri orchestrale folosesc instrumente cu coarde ciupite (harpa sau, mai rar, chitara) și lovite (pianul), denumirea de „coarde” în raport cu orchestra nu se va referi la ele, ci exclusiv la coardele frecate. Astfel, scriitura pentru „coarde” folosește cinci partide: vioara întâi, vioara a doua, violă, violoncel și contrabas. (Contrabasul lipsește uneori. În unele partituri, contrabasul are exclusiv rolul de a dubla violoncelul la octava inferioară. Când este prezent în scriitura barocă, contrabasul interpretează linia basului continuu alături de cel puțin un instrument polifonic, de regulă cu coarde ciupite.[15] În aceste cazuri, contrabasul poate nici să nu figureze în partitură, includerea lui în ansamblu ținând de stilistica dorită.) Partidele de coarde cu arcuș din orchestra simfonică, neacompaniate de alte instrumente, formează o orchestră de coarde. În muzica de cameră, un cvartet de coarde include două viori, o violă și un violoncel.
Se cuvin amintite și membrele din familia violei (viola da braccio, viola da gamba, viola d’amore, violone ș.a.) folosite în special pentru interpretarea partiturilor de muzică veche.
Talentul muzical al lui Joseph Haydn a fost descoperit foarte devreme, de aceea el a fost trimis la Hainburg an der Donau (o localitate din apropierea oraşului natal) pentru a se forma în calitate de cântăreţ de cor. Georg von Reutter, directorul muzical al Domului Ştefan din Viena, a fost cel care l-a remarcat pe tânărul muzician, pe care l-a adus cu el în capitala austriacă. Aici Haydn a primit, pe lângă lecţiile de canto, ore de pian şi vioară.
1749 a fost anul în care lui Haydn i s-a schimbat vocea, lucru care a atras după sine plecarea din corul Domului şi începuturile unei cariere muzicale derulate pe cont propriu. Următorii zece ani din viaţa artistului au însemnat multă muncă, depusă pentru a se putea întreţine – între altele, Haydn a fost cameristul şi valetul compozitorului italian Nicola Porpora. Între anii 1754 şi 1756 muzicianul a fost angajat în calitate de compozitor la Curtea vieneză, iar în 1757 (probabil) el a primit primul său post important – de director muzical la Curtea Prinţului Karl von Morzin. Aici menirea lui Haydn era să dirijeze o orchestră de mici dimensiuni şi să compună pentru acest ansamblu simfonii (primele din creaţia sa), trio-uri şi cvartete de coarde. Din păcate Prinţul a întâmpinat curând după dificultăţi financiare şi a fost nevoit să îl concedieze pe Haydn. Între timp, însă, artistul îşi construise un renume, datorită căruia bogata şi infleunta familie Esterházy i-a oferit un post.
În slujba familiei Esterházy responsabilităţile lui Haydn erau extinse – pe lângă compoziţie, dirijat de orchestră, interpretarea unor opusuri camerale cu şi pentru patronii săi, muzicianul avea în grijă şi supravegherea producţiilor de operă. În ciuda tuturor acestor enorme obligaţii, Haydn s-a simţit aici fericit. Patronii săi erau iubitori de muzică şi îl susţineau pe Haydn în numeroase dintre proiectele sale. În această perioadă artistul a creat marte parte din compoziţiile sale, pe care a reuşit să le şi vândă.
Din 1781 pe Haydn l-a legat o strânsă prietenie de Wolfgang Amadeus Mozart; cei doi se admirau şi preţuiau reciproc.
În 1790 Prinţul Nikolaus von Esterházy, patronul lui Haydn, s-a stins din viaţă, iar moştenitorul său era mai degrabă lipsit de interes vizavi de muzică; Haydn a fost pensionat, deci, însă la scurtă vreme a acceptat o ofertă (a impresarului german Johann Peter Salomon) de a merge în Anglia, unde i s-au cântat ultimele simfonii cu orchestră amplă. Turneele ce au urmat în Anglia – în anii 1791-1792 şi, respectiv, în 1794-1795 – s-au bucurat de un asemenea succes încât Haydn şi-a pus serios problema dacă nu ar trebui să devină cetăţean englez şi să se stabilească la Londra; a ales, însă, să revină la Viena. Pentru Anglia Haydn a scris câteva partituri foarte importante: Simfoniile cu lovitura de timpan, Militara, Londoneza, CvartetulReiter şi Zigeunertrio.
Între prima şi cea de-a doua călătorie în Anglia Haydn şi-a cumpărat la Viena o casă, în care s-a mutat în 1797. Aici el a compus alte capodopere, ca oratoriile Die Schöpfung (Creaţiunea) şi Jahreszeiten (Anotimpurile), precum şi şase misse.
Ludwig van Beethoven a fost un compozitor german, considerat unul din cei mai mari compozitori din istoria muzicii. Este unul dintre primii mari oameni de arta ai secolului al XIX-lea, primul dintre romantici, care prin opera sa duce la o benefica imboldire a domeniului culturii printr-o mai larga si receptiva deschidere fata de viata.
In anul 1778, la sapte ani si jumatate, Beethoven a sustinut prima reprezentatie publica ca pianist. La 11 ani, a beneficiat de lectii de pian organizate sistematic, pentru a deveni un mare virtuoz si un exceptional compozitor. In anul 1784, a fost angajat ca organist secund in orchestra Curtii de la Bonn. El si-a castigat renumele de pianist de o verva inepuizabila, admirat mai ales pentru splendidele sale improvizatii, fiind cunoscut ca pianistul cu degete de o dexteritate demonica.
La 25 de ani, era renumit pentru maiestria sa ca pianist. La aceasta varsta incep si marile suferinte ale lui Beethoven. Acum se fac simtite primele semne ale surzeniei. La 30 de ani, el a fost recunoscut drept maestrul muzical al Vienei.
Intre 1795 si 1802, intre 25 si 32 de ani, Beethoven a publicat 19 sonate, 13 cicluri de variatiuni si 3 concerte pentru pian, 2 simfonii, 43 de dansuri pentru diferite ansambluri, 6 cvartete, 5 triouri, 5 sonate pentru vioara si pian si un balet.
Odata cu sfarsitul inevitabil al carierei sale ca pianist virtuoz, Beethoven s-a dedicat compozitiei, care ii oferea un trai mai placut decat ca interpret de pian.
In anul 1818, la 48 de ani, marele muzician devine complet surd. El reusea sa comunice cu interlocutorii numai prin scris, folosind „caietele de conversatii”. A suferit cumplit din pricina crudului sau destin.
Ascultand cvartetele beethoveniene, ne amintim cuvintele pe care i le spusese Haydn la o prima intalnire: „Ei bine, daca vrei, iti spun ca, dupa parerea mea, se va gasi intotdeauna in operele dumitale ceva, n-as spune bizar, ci neasteptat, neobisnuit; fireste, pretutindeni, lucruri frumoase, chiar admirabile, dar ici si colo, cate ceva straniu, intunecat, pentru ca dumneata insuti esti cam sumbru… si straniu, iar stilul muzicianului este intotdeauna omul.” Din intunecimile acestea vor iesi lumini orbitoare, lumini ce vor directiona momentele fundamentale ale intregii gandiri muzicale postbeethoveniene.
Ultimii ani din viata lui Beethoven au fost intunecati de boli severe. La moartea ilustrului compozitor, aproape 30 de mii de oameni au plans si o multime de privitori curiosi au fost prezenti la procesiunea funerara din 29 martie 1827.
Evenimente biografice:
16 decembrie 1770 – s-a nascut la Bonn, in Germania;
7 aprilie 1805 – a avut premiera „Simfonia No. 3 sau Simfonia Eroica” („Symphony No. 3 in E-flat major, Opus 55”), la Viena, in Austria;
20 noiembrie 1805 – a avut premiera opera „Fidelio”, la Viena, in Austria;
27 aprilie 1810 – a finalizat lucrul la lucrarea muzicala „Für Elise„, in La minor, WoO 59;
28 noiembrie 1811 – a avut premiera lucrarea muzicala „Concertul pentru pian No. 5 sau Concertul Imparatului” („Piano Concerto No. 5 in E-flat major, Opus 73„), la Leipzig, in Germania;
7 mai 1824 – a avut premiera lucrarea muzicala ” Simfonia a IX-a in re minor, op. 125 sau Oda bucuriei” („Die 9. Sinfonie in d-Moll op. 125„), la Viena, in Austria;
Mozart a avut cea mai fericită și productivă perioadă pe strada Domgasse la numărul 5 în Viena, în actualul muzeu Mozarthaus Viena. După anii petrecuți la Salzburg, orașul său natal, și după încheierea dramatică a colaborării cu prinț-arhiepiscopul Colloredo, Mozart și-a început cariera în orașul imperial, drept artist independent. La Viena, Wolfgang Amadeus Mozart a fost un reputat pianist, compozitor și profesor de muzică. Aici a creat opere importante, precum „Nunta lui Figaro”, diverse simfonii, concerte pentru pian, clarinet, trompetă și vioară, cvartete de coarde, muzică bisericească, precum și ultima sa operă, recviemul, de altfel neterminată. Câștigul său anual era în medie de 5000 de guldeni (actualmente: 150.000 Euro).
Mozart a călătorit foarte mult de-a lungul vieții sale. Era o personalitate efervescentă, condusă adesea de porniri copilărești. A fost însă mereu conștient de măreția sa muzicală.
2. Din cei 35 de ani de viață, 10 ani i-a petrecut călătorind
„Călătoriile te formează” spunea tatăl lui Mozart, Leopold, nu fără motiv. Încă de mic copil Mozart a călătorit mult în întreaga Europă, ajungând cu concertele sale până la Londra. Acest lucru a contribuit la transformarea lui într-o personalitate internațională. În acea perioadă, călătoriile se desfășurau greoi și durau mult. Cel mai răspândit mijloc de transport era caleașca trasă de cai. O călătorie de la Salzburg la Viena putea dura chiar și o săptămână. În total, Mozart a întreprins 17 călătorii; astfel că a petrecut aproximativ 10 ani călătorind. În călătorii își lua cu el un „pian de călătorii”, pentru a putea compune și atunci când era pe drum. Acest pian avea o lungime de aproape 90 cm și o lățime de 31 cm și dispunea de un suport separat, care se putea scoate.
3. Mozart a fost numit cavaler
Leopold, tatăl lui Wolfgang, era un bărbat foarte modern. Și-a iubit soția și se sfătuia adesea cu aceasta, lucru destul de neobișnuit în acele vremuri. În plus, acesta era un geniu în domeniul marketingului, având idei progresiste. Avea o singură dorință care poate fi considerată mai conservatoare: și-a dorit ca ambii copii să devină nobili. Și într-adevăr Papa l-a ridicat pe Mozart la rangul de cavaler („Ritter vom Goldenen Sporn“). În loc să aleagă să se căsătorească cu o baroneasă, tânărul Mozart a decis să se căsătorească din dragoste, titlul său fiind astfel dat uitării. Nici el nu a folosit niciodată acest titlu oficial, ci își dorea să fie numit „Wolfgang Amadé“ sau „Wolfgango Amadeo”, nume folosit în perioada petrecută în Italia.
4. Mozart și prietenul său, Joseph Haydn
În anul 1781 s-a dezvoltat o relație de prietenie foarte strânsă între Joseph Haydn, pe atunci în vârstă de 24 de ani, și Wolfgang Amadeus Mozart. Haydn i-a transmis tatălui lui Mozart (Mozart a fost considerat după Haydn al doilea cel mai important reprezentant al Clasicismului Vienez) următoarele cuvinte: „Vă spun acum și aici, în fața bunului Dumnezeu, că fiul dumneavoastră este cel mai mare compozitor pe care îl cunosc. El are atât gusturi bune, cât și cunoștințe extraordinare de compoziție.” Haydn și Mozart făceau parte din Loja Masonică, ceea ce a dus la o legătură foarte strânsă între cei doi.
5. Mozart și ultimii ani de viață la Viena
Mozart și-a petrecut ultimii ani de viață la Viena. Aici s-a căsătorit, aici s-au născut copiii lui, aici a murit și aici a fost înmormântat. Există foarte mule speculații cu privire la viața sa tumultoasă și la moartea subită. La scurtă vreme înainte de a muri, chiar el a declarat că a fost otrăvit. Cu toate acestea, cercetările științifice contrazic aceste zvonuri.
Silvana's Music Blog 
